Campionii


„Bă ejti nebun”, ăştia vin la job, rezolvă taskurile şi apoi la ore din ălea când tot românul  „o arde” la tv , sprijinit de-o bere, ăştia se duc să joace fotbal?

Adică sportul „ nu dăunează grav sănătăţii ” ?

Ei bine , după ăştia nu!

Ăştia chiar se duc să joace fotbal şi nu oriunde ci într-o competiţie regională pe bune.

Eu îi respect maxim pentru chestia asta .

Nu le spun.

Îi privesc, îi analizez, îi tachinez, îi încurajez…

Se strigă cu porecle ca adolescenţii, deşi marea majoritate sunt trecuţi de prima tinereţe : Gikone, Pufi, Sami, Biluţă, Nea Mimi, Johnny, Dafu, Costi…

Antrenorul e grizonat şi se teme cel mai tare de accidentări. Stă cu sufletul la gură până ajung cu toţii. Are emoţii cu Nea Mimi care are o ruta zilnică de vreo doua sute de kilometri. Nea Mimi ajunge pentru că meciul e la ore când aşa cum am zis „tot românul e sprijinit într-o bere” .

Nea Mimi e parolist şi conştiincios, ce dacă e coechipier cu alţii de vârsta lu’ fi’ su.

Toţi sunt parolişti şi conştiincioşi.

Vreo trei chiar fac sport regulat.

Important, din punctul meu de vedere este că toţi au simţul umorului  şi nu se supără când noi  ăştia de pe margine, invidoşi,  „îi alintăm” cu  „Echipa Păcii”, „Echipa Prieteniei”,” Campionii Berii” …..

Cel mai important totuşi , este că reuşesc să se detaşeze de tot şi de toate, să intre pe teren indiferent de vreme, indiferent de oră , reuşesc să ţină capul sus şi să-şi privească adversarii drept în ochi, reuşesc să-şi pastreze zâmbetul şi starea de bine indiferent de rezultat.

Îi invidiez pentru această atitudine. E una extrem de  pozitivă.

La un moment dat le-am zis „campionii”.

„De ce le zici campionii „ , am fost întrebată, „n-au câştigat nici un meci!”

Sunt campioni la atitudine, la îndârjire, la ţinută, la perseverenţă.

Şi cum „perseverenţa este cheia succesului ”, aseară în al doilea meci din etapa a doua, grupa D a competiţiei, compionii au devenit campioni pe bune, au spart gheaţa şi au obţinut prima victorie.

Una muncită, meritată şi îndelung aşteptată.

Nu pot să exprim în cuvinte bucuria lor, nu pot exprima în cuvinte nici măcar bucuria mea şi atunci cânt: „campionii, campionii, ole, ole, ole!”

„Succesuri bă!”

 

p.s. pot să încerc o cronică sportivă deşi amicul Zayprexa m-a rugat să nu scriu despre fotbal… dar poate publicul (de mică sau mare audinţă) doreşte un…foileton?… sau nu?… sau da?….vreţi un „va urma”?

Şi noi, cu cine votăm? (III)


Politica nu m-a interesat niciodată, cei care mă cunoaşteţi, ştiţi deja asta. Pentru politică ai nevoie de încredere în forţele proprii şi tupeu, maxim tupeu. Mie îmi lipsesc amândouă. Am hotărât să stau deoparte, să nu mă implic, să nu susţin un partid sau altul, un candidat sau altul. Am ales să mă amuz doar pe seama susţinătorilor „devotaţi”.

Pâna azi.

Azi , am hotarât să susţin un anume candidat la primăria urbei . 🙂

L-am ales pentru tinereţea şi eleganţa sa şi pentru sloganul care m-a făcut să zâmbesc.  De fapt am ales să-l susţin pentru că nişte tineri  foarte dragi mie, au ales să se implice, au ales să nu stea deoparte , au ales să încerce să schimbe ceva.

Ei sunt convinşi că avem o şansă la mai bine. Eu nu.

Ei nu vor să viseze la mirajul Evropei  şi nici la „cai verzi pe pereţi”. Eu visez la „cai verzi pe pereţi”, Evropa nu mă interesează .

Ei sunt realişti şi au soluţii concrete pentru probleme curente. Eu ignor problemele curente şi concrete.

Am înţeles totuşi, că dacă toţi s-ar complace în mediocritate şi indolenţă ca mine,  oraşul ăsta va continua să fie roşu, condus şi manageriat de persoane al căror interes personal primează.

Dacă tinerii se implică, tinerii ca ăştia pe care-i cunosc eu : educaţi, eleganţi, independenţi, realişti, optimişti şi încrezători , poate mai avem o şansă, poate că nu vom mai depinde numai de noroc sau de bunul Dumnezeu, poate că lucrurile se vor mai schimba pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale… şi poate … vom avea autostradă şi voi putea să mă duc „ţeavă” până la Constanţa.

Aţi înţeles, voi vota cu GUST!

Si noi, cu cine votam? (II)


Doina Elena

Cioc, cioc!
Deschid.
Mă întâmpină zâmbitoare nişte personaje dintre acelea cu sepcuţe roşii şi plase cu însemnele “minunatului partid”:
– Duoamnă pe acilea au trecut cu plase?
– Da, zic, au trecut.
– Mulţumim frumos, săr na!
– ?!?
Am închis uşa şi am auzit în spatele ei:
– Ţi-am zis măh, că a trecut ai lu’ ăia!
„Ai lu’ ăia”” era” mai tractorişti reflectez din spatele uşii,” ai lu’ ăştia” sunt mai „de la magazie” şi io, n-am plasă cu partidu’ , io am plasă numai cu supermarketu’.
Şi întreb din nou:
„Si noi, cu cine votam?”(evident nu cu partitu lu’ ăia şi al lu’ ăilalţii)

Vezi articol original

Si noi, cu cine votam?


Doina Elena

„Campania electorală e naşpa”, zicea aici Văru’ Iulian.
Subscriu!
Zilele trecute, într-una din după-amiezele însorite, mi-a ciocănit cineva la uşă. Nu aşteptam pe nimeni şi eram pe picior de plecare. Am deschis curioasă. La uşa mea era un grup de oameni cu şepci roşii , tricouri albe şi plase de plastic cu însemnele unui partid. Arătau într-un mare fel. Tricourile alea erau trase peste nişte pulovere, peste cămăşi, peste bluze de salopeta. Nu purtau costume de-alea din fotografiile de pe blocuri, nu erau tunşi/raşi/frizaţi ca la poză, erau mai degrabă arşi de soare- bătuţi de vânt, ştiţi voi, aşa ca tractoriştii. Mi-am amintit de un şofer pe care-l ştiam, acum director respectabil de regie autonomă .
– Bună ziua duoamnă! Facem şi noi un sondaj, durează doar câteva minuţele…
– Spuneţi ! zic, dacă nu durează mult…
– Păi să vedeţi, şi persoana care iniţial părea cu iniţiativă începe să…

Vezi articol original 231 de cuvinte mai mult

Dicţionarul


În copilăria mea , la poarta şcolii era un chioşc. Nu unul cu covrigi şi cu plăcinte, cum este astăzi, ci unul cu cărţi. Cărţi multe, mari şi mici, mici şi mari, cărţi cu partidul şi cu congresele sale nenumărate. Unii poate ştiţi, alţii nu, oricum nu contează, ideea e că treceam în fiecare zi pe lângă el şi mă opream de cele mai multe ori să răsfoiesc ceva. Doamna era draguţă şi-mi dădea voie. Ne-am împrietenit şi chiar am îndrăznit într-o zi să o întreb despre “dicţionar”.
O da! Dicţionarul era un lucru tare preţios, văzusem la bibliotecă, în clasa mea, avea o singură fetiţă şi se lăuda cu el în fiecare zi.
Ce tâmpenie,veţi zice, dar chiar era o treabă serioasă. La bibliotecă era doar unul, nu se împrumuta şi trebuia să mergi cu lista de cuvinte, sa stai acolo la măsuţă şi să-l consulţi. Trebuia să-ţi aştepţi rândul pentru că şcoala avea mulţi elevi şi toţi elevii aveau teme şi cuvinte neîntâlnite ce trebuiau căutate în “cartea sacră”. Copiii treceau cuvintele neştiute în vocabulare. Cei mai isteţi , sau cei cu mame mai inspirate, îşi păstrau vocabularele pentru anii următori.
Ce demodat şi fară noimă pare acum, ce real şi util era atunci.
Partea proastă cu vocabularele era că dacă nu aveai cuvintele ordonate alfabetic, le aveai degeaba, nu te ajutau foarte tare. Şi asta cu ordonarea alfabetică “ne-a venit” cam la gimnaziu.
Deci să revin: dicţionarul era unic, preţios, sacru.
Îmi doream unul cum îmi doresc azi ,să mă trezesc într-o dimineaţă cu 30 de kilograme în minus, adică science fiction sau fară speranţă cum s-ar zice.
Am îndrăznit într-o dimineaţă să întreb la chioşc dacă are. Avea şi mi l-a arătat. Nu vreţi să ştiţi cu ce emoţie i-am atins coperta înfoliată în plastic. Nu l-am putut răsfoi pentru că era protejat. Aş fi vrut atunci să-l pot pune în ghiozdan şi să-l duc acasă pe masa mea de teme şi să rămâna acolo pentru eternitate. Nu mi l-am permis, costa 85 de lei si eu aveam doar doi lei cinzeci să-mi iau un ştrudel cu mere. Le-am zis părinţilor despre el, despre câtă nevoie am şi cum pierd timpul aşteptând la bibliotecă. Am plâns. După vreo trei zile mama a cedat, mi-a promis că-mi dă bani în ziua de salariu. În fiecare zi mă gândeam că în curând o să-l am. Şi l-am avut! L-am primit înfoliat împreună cu “istoria armenilor” (sau ceva de genul) şi l-am cărat în braţe până acasă, n-am vrut să-l pun în ghiozdan am vrut să vada lumea că am dicţionar. 
Fiul meu nu poate înţelege povestea asta, e altă poveste fără sens din copilăria mea. El foloseşte dexonline, dacă are nevoie, vocabularele nu sunt obligatorii, cuvintele neştiute nu trebuie înţelese ci doar evitate. 
Şi azi, azi mi-am luat DICŢIONAR!   
Nu unul oarecare ci explicativ şi ilustrat al limbii române pentru elevi, peste nouă mii de cuvinte–titlu, peste două mii de ilustraţii, include conţinut enciclopedic. E înfoliat şi n-am primit nici o istorie ataşată.Editura LITERA.
Sunt fericită!
Să îndrăznesc să sper că într-o dimineaţă am să mă trezesc cu 30 de kilograme mai puţin?

p.s Primul meu dicţionar se află intr-o bibliotecă de şcoală din mediul rural.

I am back!


„- Fă Doino, ce drac, nu mai scrii nimica ?!? intrăm acilea ca proştii, băgăm okiu şi matale? fromos îţi şade să faci miştou de oameni okupaţi!
– Io ? zic, da ce-am făcut?
– Păi aia ie că n-ai făcut, adicătelea nu mai ai mătăluţă nimicuţa de zis, s-au orânduit toateilea şi gata nu mai ie subiecte, ţi s-a uscat cerneala în stilou, şi noi ăştia ce te citeam la semafor, stăm aşa la semafor ca fraierii…
– Mă scuzaţi , zic, n-am mai avut insomnii şi nu ştiam ca treceţi pe la mine pe la blog.
– Trecem, nu trecem, pune dreac mâna şi scrie!”
(o bucăţică trunchiată şi prelucrată dintr-o discuţie de la cafeluţa de dimineaţă).

Asta şi altele asemănătoare , plus un pui de insomnie m-au făcut să revin.
Am să stau drept şi am să judec strâmb, ca de obicei, sau NU….
Am să încerc să mai scriu…
Mai treceţi pe-aici, dacă aveţi roşu la semafor!

Ana


Fiecare dintre noi este Ana, la un moment dat. Fiecare dintre ei ,iubeşte o Ana, la un moment dat.

Acum vreo cincişpe ani am plecat plângând de la un concert al Vămii (vechi sau nu – nu -mi mai amintesc). Mi s-a părut atunci, Tudor, un misogin fără pereche. Am urlat in gând, cât am putut eu de tare: ” nenorocitule, nu toate femeile sunt curve, cretine, fara inimă şi fără minte, ai să vezi tu într-o bună zi !” şi mi-am propus să-l urăsc vesnic şi necondiţionat.

Acum l-am văzut pe Tudor , la „Voce”… nu I-am dat importanţă initial, apoi,am văzut pe net o scrisoare a lui catre tineri.
Hopa zic, misoginul scrie, şi scrie bine şi frumos şi parcă din inimă şi chiar din suflet. Şi parcă nu mai e aşa misogin. Şi e chiar sincer, uoau, e chiar sincer bine.

La „Voce” l-a salvat pe Tiberiu şi atunci am inceput să-l iubesc din nou, căci da, acu vreo cincişpe ani l-am iubit.

De Ana asta, am aflat aseară. Habar n-aveam că există. Am plans şi m-am regăsit în ea şi m-am gândit că „nenorocitul” probabil a păţit-o într-o zi, de a scris aşa o melodie lină, fină, din suflet.

Cred că la”Voce” Ana a făcut diferenţa. Cred că publicul s-a regăsit în piesa asta simplă şi frumoasă.

Publicul e simplu şi frumos şi s-a săturat de radio, de fete sus, tot mai sus, pe toc, de ha ha ha, de ţiganiade, de dive, de blonde sau brune, de ruj roşu şi de sclipici.
Ascultaţi şi voi !